Cu un suspin,simt cum totul se intoarce la mine.Inchid ochii si anii incep sa se deruleze in sens invers,mergand incet ca limbile unui ceas care se rotesc in directie gresita.Ca si cum as privi prin ochii altcuiva,urmaresc cum devin mai tanar si imi vad parul cum se schimba din carunt in saten.Simt cum ridurile din jurul ochilor incep sa se netezeasca,iar bratele si picioarele sunt tot mai viguroase.Invataturi pe care le-am deprins cu varsta devin tot mai neclare si imi recapat candoarea pe masura ce se apropie anul acela memorabil.
Apoi,ca si mine,lumea incepe sa se schimbe:drumurile se ingusteaza si unele sunt acum acoperite cu pietris,intinderea suburbana o fost inlocuita cu pamantul arabil,pe strazile din centru forfotesc oameni care privesc in vitrine in timp ce trec pe langa brutaria lui Sweeney si magazinul de carne al lui Palka.Barbatii poarta palarii,femeile-rochii.La curtea de justitie,spre capatul celalalt al strazii,bate ceasul din clopotnita...
Deschid ochii si ma opresc.Stau in fata bisericii baptiste si,cand ma uit la fronton,stiu exact cine sunt.
Ma numesc Landon Carter si am saptesprezece ani.
Aceasta este povestea mea si promit sa nu omit nimic.

La inceput,veti zambi si,mai apoi,veti plange-sa nu spuneti ca nu ati fost avertizati.

Este 12 aprilie,in ultimul an al mileniului,si,in timp ce plec din casa,arunc o privire in jur.Cerul este mohorat si gri,dar,cand trec pe strada,observ ca sangerii si azaleele sunt in floare.Imi ridic putin fermoarul de la jacheta.Aerul este racoros,stiu insa ca este doar o chestiune de saptamani pana cand vremea va deveni in mod constant placuta,pana cand cerul cenusiu va capitula in fata acelor zile care fac din Carolina de Nord unul dintre cele mai frumoase locuri din lume.

Am cincizeci si sapte de ani,dar chiar si acum,imi aduc aminte de tot ce s-a intamplat in anul acela,pana in cele mai mici detalii.Adesea retraiesc acel an,readucandu-l la viata si,cand o fac,ma copleseste mereu un amestec ciudat de tristete si bucurie.Sunt momente cand as vrea sa pot da timpul inapoi si sa alung toata tristetea,dar am sentimentul ca,daca as face-o,ar disparea,deopotriva,si bucuria.Asa ca iau amintirile asa cum vin,acceptandu-le pe toate si lasandu-le sa ma calauzeasca,ori de cate ori sunt in stare.Lucrul acesta se intampla mult mai des decat las sa se inteleaga.

La saptesprezece ani viata mea s-a schimbat pentru totdeauna.

Stiu ca sunt oameni care se mira cand spun acest lucru.Ma privesc ciudat ca si cum ar incerca sa patrunda ce s-ar fi putut intampla atunci demult,chiar daca eu rareori ma deranjez sa le explic.Pentru ca am trait aici cea mai mare parte a vietii mele,nu simt ca trebuie sa o fac decat daca vreau eu si,oricum,asta ar cere mult mai mult timp decat sunt dispusi majoritatea oamenilor sa-mi ofere.Povestea mea nu poate fi rezumata in doua sau trei propozitii si nici nu poate fi simplificata pentru a putea fi imediat inteleasa de ceilalti.Cu toate ca au trecut patruzeci de ani,oamenii care m-au cunoscut la vremea aceea si inca locuiesc aici accepta absenta explicatiilor mele fara discutie.Intr-un fel sau altul,povestea mea este si a lor,pentru ca a fost ceva prin care am trecut cu totii.

Cu toate acestea,eu am fost cel mai implicat.

A WALK TO REMEMBER,by Nicholas Sparks